Pelerin 13 ore la sfintele moaşte de la Patriarhie. Omul se autodefineşte pe golgota personală

5
3.271 citiri

În noaptea de sîmbătă spre duminică, trenul Suceava – Bucureşti, care pleacă din Bacău la ora 01.07, era plin de oameni care mergeau în pelerinaj la Patriarhie, pentru a se închina la moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Cuviosului Dimitrie cel Nou şi Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, cele din urmă aflate pentru prima dată în România.

Îi recunoşteai în primul rînd după bagaje. În sacoşele lor puteai să vezi cîte un mănunchi de busuioc verde, puternic mirositor, şi, indiciu esenţial, un scaun pliant, în genul celor de pescuit. Se auzea că pentru a ajunge să te închini la moaşte poţi sta la rînd si cîte 24 de ore în picioare, şi un astfel de scaun te ajută să străbaţi mai uşor această golgotă personală. „Pînă marţi sper să ne întoarcem”, glumeşte pe tema acestei posibile aşteptări un bărbat la vreo 60 de ani, dintr-un grup de pelerini, la finalul unei discuţii despre „nenorocita” de soră-sa, care nu face nimic toată ziua, şi despre nişte cazuri de divorţuri. Cele două femei care-l însoţesc cască zgomotos şi se întind şi mai bine, amuzate, pe banchetă trenului, să se odihnească în perspectiva orelor de aşteptare pentru închinăciune. Alţi pelerini răsfoiesc tăcuţi cîte o carte religioasă ori se odihnesc cu privirea înşurubată prin geamul vagonului în întunericul nopţii.

Ne-am aşezat la rînd la 6.55 dimineaţă. La această oră şirul pelerinilor se întindea pe o distanţă de aproape doi kilometri, între Parcul Carol şi Patriarhie. E primul impact fizic şi emoţional pe care această experienţă îl are asupra ta. E prima oară cînd îţi vine să renunţi. Ţi se pare mai uşor de ajuns în Grecia, pentru moaştele Sfîntului Nectarie, decît să îţi vină aici rîndul la închinăciune, dar intri în ţarcul amenajat de Jandarmerie pe trotuar, cu ajutorul unor garduri mobile, şi devii şi tu aşteptare. Şirul este secţionat cam la fiecare 30 de metri de un baraj de astfel de bariere metalice. Deplasarea se face pe grupuri. Cînd bariera a fost pusă după grupul precedent care a avansat, abia atunci ţi se dă voie să înaintezi. La nici 10 minute după ce m-am aşezat la rînd se fac două deplasări succesive. Faptul ne umple de optimism. „Dacă merge în ritmul ăsta, în cîteva ore am terminat”. Apoi şirul încremeneşte. Trec zeci de minute fără ca grupul din faţă să facă vreo mişcare. În lipsa unor informaţii precise, se naşte folclorul de pelerinaj. Ajung la tine zvonuri despre posibile motive ale întîrzierii. Varianta că a început slujba şi pînă la 12.00 credincioşii nu mai au acces la moaşte bagă panica în mulţime. O aşteptare fără perspectivă apropiată este şi mai apăsătoare. Ceva mai îmbucurător pare în acest context zvonul că au venit două autocare cu bulgari şi că au fost băgaţi în faţă. Vestea asta e înlocuită în curînd de alta, care naşte valuri de reproşuri împotriva oamenilor Bisericii, despre care se spune că ar fi venit cu familiile şi sînt primiţi în faţă, fără să stea la rînd.

Sătui de presupuneri şi de bătut pasul pe loc unora la vine ideea să păcălească aşteptarea cu o sesiune de cumpărături. Ies din rînd şi traversează la cele cîteva magazine de cartier din zonă, pentru o cafea, o gogoaşă, o ciocolată, o sticlă cu apă. Cu cît timpul trece, cu atît ies mai mulţi din rînd. Comercianţii din zonă au dat lovitura. Nu mai reuşesc să facă faţă clienţilor. Se formează şi aici cozi. După acest mic – dejun mai mult de nevoie decît de foame, aşteptarea îşi pierde cu totul răbdarea. „Da’, ce fac, dom’le!? Asta e bătaie de joc! De ce nu ne mai mişcăm?!”. Unii dintre oamenii de la coadă îi găsesc ţapi ispăşitori pe jandarmii care menţin ordinea. Că-s mai aproape… Tinerii în uniforme albastre se apară împotriva acuzei de „proastă organizare”: „Nu noi sîntem organizatori. Patriarhul este”.

O ploaie măruntă şi rece dă din nou ocupaţie pelerinilor. Indiferent dacă ai umbrelă sau nu, te murezi la fel. Apa se prelinge şiroaie de pe umbrelele vecinilor pe hainele tale ca de pe nişte streşini. Unii se acoperă cu sacii de plastic din dotare sau chiar cu pelerine. Nu-i mai atinge strop. Aceştia sînt pelerinii de profesie, cei care ştiu amănunte despre cum a fost în pelerinaj la moaştele Sfintei Parascheva din ultimii ani şi care te întreabă spontan ca despre un hobby comun: „La Sfînta Parascheva ai fost?”. O femeie de etnie rromă se protejează de ploaie cu o imensă pelerină portocalie pe care scrie „Votaţi Traian Băsescu preşedinte!”. Cîţiva vecini îşi dau coate cu ochii la această vulgară prezenţă politică în pelerinajul la sfintele moaşte.

Culoarul îngust creat între gardurile metalice şi zidul care mărgineşte strada ne obligă să stăm aproape lipiţi unii de alţii. Nu ai loc de mişcare în nicio direcţie, fără să dai peste vecinul tău. Diverşi comercianţi ambulanţi, de etnie rromă, reuşesc însă să-şi facă loc în rînd cu diverse oferte de cumpărături: flori, batiste, acatiste, brăţări bisericeşti, Ziarul „Lumina”, gogoşi. Oferta se orientează rapid după cerere şi odată cu venirea ploii apar şi umbrelele, la 15 lei, şi pelerinele, la 20 de lei bucata. „Ia Acatistul Sfîntului Nectarie. Cu scris mare”, „Acatistul Sfîntului Nectarie, cu scris mare!”, se prelinge printre noi ecoul ofertei adaptată cererii odată cu femeia negricioasă şi zîmbetul ei de business woman de succes. Oamenii cumpără, doar stau la rînd să se închine la moaştele Sfîntului Nectarie.

Aproape de ora 12.00 vestea că se înaintează curentează adunarea. „Ne mişcăm, ne mişcăm!”, repetă oamenii şi pentru cei care stau pe cîte un scaunel pliant, ca să aibă timp să se ridice şi să fie gata de start pînă la îndepărtarea obstacolului de fier. Majoritatea pelerinilor sînt femei, de la cele de tînere, la bătrîne. Unele au suferit deja pînă la vîrsta lor fracturi ale picioarelor, şi statul în picioare le provoacă dureri. După o aşteptare de aproape două ore jumătate, ne deplasăm în sfărşit. Zece paşi. Şi ne oprim iar, într-un val de nemulţumire. „De ce merge dom’le atît de greu?! Ce se întîmplă acolo? Nu mai lăsaţi, dom’le pe nimeni să intre în faţă! Stăm aici de la 6.00!”, vociferează mai mulţi oameni din rînd spre jandarmii care se deplasează pe lîngă şir, comunicînd prin cască cu alţi colegi de la zeci de metri distanţă. „De unde ştiţi dumneavostră că se intră în faţă? De ce vorbiţi fără să ştiţi?”, se apară, pe rînd, băieţii în uniforme albastre. „Parcă sîntem nişte vite în ţarc”, se trezeşte cineva gîndind cu voce tare. Vorba e primită de vecinii de aşteptare, cu cîteva zîmbete înţelegătoare, dar vădit dezaprobatoare.

În lipsă de ocupaţie, privirea unor femei din spatele meu identifică la etajul nouă al unui bloc de pe partea cealaltă a străzii o tînără care întinde nişte rufe la uscat. E duminică şi femeile în vîrstă ştiu că duminica n-ai voie să munceşti. „Oare chiar nu mai avea cu ce să se îmbrace? Nu mai avea nicio rufă curată? Chiar trebuia să spele azi?”, ar fi auzit locatara de la etajul nouă dacă auzul său ar fi ajuns pînă în stradă, în mjlocul şirului de pelerini. „Dar nu spală ea, spală maşina”, îi ia apărarea una mai tînără. „E acelaşi lucru. Tot treabă e. Eu n-aş spăla”, vine răspunsul neînduplecat. „Uitaţi-vă că sînt rufe de copii. Poate o avea copii mici şi îi duce mîine la cămin”, intră o alta peste discuţie. „Da, da, îs haine de copil mic. Mai bine n-am judeca, fiecare le ştie pe ale lui„, pune capăt dezbaterii una dintre femeile participante la dialog.

Rumoarea din grupul de dinaintea noastră ne avertizează că urmează să ne deplasăm. De data asta se merge mai mult, şi spaţiul larg care ni se oferă dă oamenilor din rînd posibilitatea să se mişte mai liber în ţarc. Unii încep să alerge să fie cît mai în faţă, deşi, teoretic cel puţin, ne-am aşezat la rînd într-o anumită ordine şi de ajuns ajungem tot acolo. Realitatea din mintea mea legată de un pelerinaj nu se suprapune cu realitatea care mi se arată. Concurăm pentru un pas în faţă, încerc[m să blocăm spaţiile laterale cu bagajele din mîini ca vecinii din spate să nu ne poată depăşi. În pelerinaj dezvolţi tactici de pelerin…

Cînd ne oprim, oamenii cu scaune pliante iau loc pe ele. Sînt conştienţi că pînă la următoarea deplasare va mai trece destul timp şi îşi conservă energia. Măcar ploaia a stat şi a dat soarele. Hainele încep să se zvînte. E cald, poate prea cald. La meteo se anunţase vreme rea şi pelerinii sînt îmbrăcaţi gros. De la o vreme nu mai ştii dacă pe spate eşti ud încă de ploaie sau de transpiraţie. Unii îşi pun la uscat pe gardul de metal cîtă o geacă udă leoarcă la mîneci sau la poale.

Din plictiseală, pelerinajul religios se transformă pe alocuri în taifas. Nişte vecine minoritare au ceva de împărţit cu profesorii copiilor sau cu învăţătoarele. „Aveau patru ore de sport la clasa pregătitoare, la asta mică a mea, şi două de română. Eu sînt singura care s-a ridicat în şedinţă şi toţi ceilalţi părinţi au avut de cîştigat de pe urma mea. Păi cum să aibă patru ore de sport şi două de română?”. „Domnule, au cerut să le cumpărăm manuale şi culegeri, dar profesoara de matematică intră în clasă în ultimele 15 minute din oră? Ce fac ei cu aceste manuale şi culegeri? Ăştia nu-şi fac orele. Niciun profesor nu-şi face orele ca lumea. Păi profesoara de franceză a recunoscut că n-a venit la oră. Cînd i-am spus directorului a zis că la anul ies la pensie, şi că de asta nu prea mai vin. Păi să iasă dracu’ de-acu’! Copiii ce vină au? I-am zis directorului: «Păi cum să vie ei la timp la ore dacă dumneata vii la 10 la şcoală? Vin şi ei la 10 fără un sfert». A doua zi erau toţi veniţi la opt, aveau maşinile în curte”, turuie ea evlavioasă. Două vecine din faţa ei, cu batic, îi tot întorc priviri grăitoare. Pînă la urmă cînd este evident că privirile n-au niciun efect, reproşurile devin verbale: „Doamnă, dar nu sînteţi singură aici!„. Pentru două minute se face linişte.

Ne deplasăm din nou, am ajuns în sfărşit la stîlpul cu numărul 14. La 11 dăm colţul şi deja putem spune că intrăm în linie dreaptă pe Dealul Patriarhiei. E trecut de ora 15.00. Aşteptăm de opt ore deja şi am ajuns abia la jumătatea drumului. Comercianţii rromi ne îmbie constant, de pe margine, cu buchete de flori de toamnă. Din cînd în cînd pe stradă trec autobuze din care călătorii ne privesc cu zîmbete curioase.

Aşteptarea devine o senzaţie fizică. Bagajele îţi dublează parcă greutatea. Bei fără sete din bidonul de apă să mai scapi din povară.
Simt că dacă mai stau mult timp pe loc cedez. Decid să ies din rînd şi să dau o raită în zona pelerinajului, să fac nişte poze şi să văd care este atmosfera. Să-mi dezmorţesc încheieturile. Dealul Patriarhiei este o scenă de spectacol. Numărul pelerinilor este imens. Primul gînd pe care mi-l trezeşte această confirmare vizuală a realităţii este că dacă ar participa tot atîţia protestatari la o grevă pentru drepturile noastre, ţara asta ar fi departe. Locul este înţesat de maşini ale Jandarmeriei, Poliţiei, Smurd-ului, maşini Rebu, de colectare a gunoaielor, de care ale unor posturi naţionale de televiziune, corturi ale Crucii Roşii şi de puncte de comerţ religios stradal.

Pe Dealul Patriarhiei urcă şi coboară într-o aglomeraţie tăcută pelerini, tineri şi bătrîni, pe picioarele lor sau în căruţuri pentru persoane cu dizabilităţi. Se spune despre Sfîntul Nectarie că ar fi vindecător de boli, după ce s-ar fi vindecat singur de cancer, şi oamenii bolnavi au venit aici cu o speranţă de însănătoşire. Prin prisma acestui gînd şirul pelerinilor îmi pare pentru cîteva secunde un rîu al durerii şi al speranţei de viaţă.

Însă pe lîngă pelerini, pe Dealul Patriarhiei vezi multitudine de cerşetori, aşezaţi peste tot. Latură stîngă a Dealului e plină de urmele unor şederi peste noapte ale unor oameni ai străzii, sau a unor săraci veniţi de departe. Culcuşuri din haine, pungi, resturi de mîncare.

În faţa ansamblului bisericesc stau aliniate vreo zece butoaie albastre mari, din material plastic, umplute cu aghiazmă pentru credincioşi. Cu ajutorul unor robinete montate la baza vaselor, oamenii îşi umplu bidoanele cu apă sfinţită, pentru acasă. La stînga, sînt aşezate, tot în aer liber, mesele cu lumănări, pe care pelerinii continuă să le aprindă cu gîndul la cei vii sau la cei morţi.

În curtea Patriarhiei este ridicată o scenă somptuoasă, pentru slujbă, cam ca aceea pe care o vezi la concertele mari, doar că aceasta este ornată, pe un fundal de pînză albastră, cu icoane de dimensiuni mari, într-un contrast cromatic, cu efect vizual puternic. În mijlocul curţii este amplasat un foişor pentru Trinitas, postul de televiziune al Patriarhiei Române. Are vedere directă la scenă şi la chioşcul amenjat în aer liber, pentru a găzdui moaştele pe timpul pelerinajului.

Pe o cale de acces diferită de aceea pe care o avea rîndul obişnuit al pelerinilor, din care tocmai dezertasem temporar, aveau prioritate să se închine la moaşte copii însoţiţi sau nu de părinţi, şi persoane cu diferite dizabilităţi. În jurul chioşcului amenajat pentru expunerea publică a moaştelor roia continuu un grup de seminarişti, care încercau să ajute la mersul bun al lucrurilor. Cîte un pelerin îi atrăgeau către bariera formată de gradene ca să le dea obiecte personale, un batic, o batistă, un ceas s.a.m.d. , pentru a fi sfinţite printr-o atingere de cîteva secunde a moaştelor.

După vreo oră de pelerinaj de observaţie îmi reiau locul în rînd. Vecinii mei se deplasaseră un stîlp, cam 50 de metri. Cu cît ne apropiem de Dealul Patriarhiei răbdarea ne slăbeşte. Gardurile metalice par să despartă o lume de dincoace cu o lume de dincolo. Dincoace sînt pelerinii, cu aşteptarea lor, dincolo jandarmii, comercianţii, oraşul care îşi trăieşte obişnuit seara de duminică.

La cîţiva metri în faţă o jandarmeriţă brunetă, frumuşică, stă de vorbă, cu un picior urcat pe prima treapta a unui gard metalic, cu trei colegi jandarmi. Fumează cu gesturi cochete, zîmbind cu toţi dinţii. Priveşte la ei, cu capul plecat uşor pe spate, de sub cozorocul şăpcii tras cam peste ochi. Unul îi aprinde o a doua ţigară, altul o lasă să guste din cafeaua lui, cel de-al treilea se roteşte cu mîinile în şold în jurul ei. În timpul acesta, în locul în care rîndul pelerinilor o coteşte spre Patriarhie se apropie de gard şi apoi se strecoară printre gardurile de fier, ataşîndu-se chiar la grupul din faţa noastră, vreo cinci femei mai tinerele. Faptul trezeşte furia unei bătrîne din apropierea mea, care se răsteşte cînd la intruse cînd la jandarmii care privesc în sfîrşit scena, fără reacţie. „Alo! Alo! Ce faceţi? De ce le lăsaţi să intre?! Alo! Stăm aici de la ora 6.00! De ce vă pretaţi la aşa ceva?! Afară! Afară!”, strigă din toate puterile pelerina. La încercarea jandarmilor de a spune că respectivele au fost recunoscute de grupul lor, şi că fuseseră să cumpere apă, bătrîna ripostează argumentat: „Acolo sînt persoane din grupul nostru, ne cunoaştem, dînsele nu au ce căuta acolo! Afară! Afară! În Suedia există respect, aici este nesimţire!„. Un jandarm încearcă să o ţină pe a lui şi vorbind cu bătrîna se adresează cu «voi» referindu-se la grupul nostru. „«Dumneavostră», nu «voi», că nu avem nici aceeaşi vîrstă şi nici aceleaşi studii”, îl corectează femeia. „Aveţi mai multe studii ca mine? Nu cred”, continuă superior jandarmul. „Puteţi fi sigur”, îi răspund mai multe voci. Într-un final, jandarmii nu au de ales şi le scot pe intruse din rînd. În rîndul din faţă mai răzbate o femeie, şi apariţia ei e primită cu aceeaşi reacţie. Cînd se întoarce speriată cu ochii la noi, vedem o bătrînă cu mină tristă. „Lăsaţi-o, e bătrînă! Mai lăsaţi-i, oameni buni. Fiţi milostivi”, pune capăt revoltei pelerinilor un bătrîn din rînd. „Nu vă mai certaţi”, că aşa apărem la televizor, bagă frica în oameni unul „citit”. Remarca dă prilej de retorică unei pelerine pe care în mod clar nu cheful de flecăreală a adus-o pe Dealul Patriarhiei: „Oare de ce nu spun nimic bun la televizor, de ce nu spun cu cîtă răbdare aşteaptă oamenii atîtea ore în picioare, ce îi aduce aici, asta de ce nu spun?”

Aşteptăm o vreme tăcuţi. Noaptea se lasă încet peste aşteptarea noastră. Însă cînd vine timpul să ne deplasăm, jandarmii abia dacă mai au timp să îndepărteze gardurile de fier. Oamenii se împing să le doboare, trec pe lîngă ele şi aleargă spre următorul obstacol, şovăielnic, cu picioarele aproape înţepenite. „Dacă nu alergi, îţi intră alţii în faţă”, se scuză un vecin.

Tinerii seminarişti împart de pe margine bidoane cu apă, oferite gratuit, probabil din sponsorizări sau donaţii. Două rînduri mai sus încep să se dea caserole cu mîncare. Una conţine trei sarmale, mămăligă şi un ardei verde. Spre surpriza noastră, sărmăluţele sînt foarte gustoase. Cred că s-au făcut milioane de sarmale. Habar n-avem cine le-a făcut. Nici nu ni se spune, nici nu întrebăm. Cutiile goale sînt strînse apoi în saci de plastic, la margine.

În întunericul nopţii începe să se audă în difuzoare, pe măsură ce ne apropiem de Patriarhie, corul preoţilor. Pe ecrane de mari dimensiuni, montate pe deal, vedem şi imagini de la slujbă şi, fapt îmbucurător, imagini cu credincioşii la moaşte, semn că pelerinii sînt primiţi să se închine şi că prin urmare vom înainta curînd. După mai bine de zece ore de pelerinaj abia acum simţi parcă atmosfera religioasă a locului. Însă drumul devine din ce în ce mai greu. E tot mai dificil să te ţii pe picioare. Sîntem tot mai irascibili şi mai fragili. Fiecare trece prin asta cu mijloacele proprii. Unii oamenii continuă să vorbească cu voce tare, ca la cozile la alimente pe vremuri. Alţii se roagă cu ochii închişi.

Un bărbat în vărstă, cu părul alb şi ochii albaştri, dezaprobă vizibil atitudinea soţiei sale faţă de momentul pe care îl experimentează împreună dar diferit. Ea tinde să glumească, să treacă timpul mai uşor, vorbeşte zgomotos cu alte două femei. El încearcă s-o tempereze cu propoziţii scurte care conţin cuvinte precum „cruce”, „canon”, „rugăciune”. Cînd astea nu au efectul aşteptat dă de exemplu soţiei o străină din marginea rîndului, o doamnă în vărstă, modestă, care pare răbdarea întruchipată. „Uite, o admir. Că tace, îndură. «Răbdare, răbdare şi iar răbdare», aşa spunea părintele Cleopa. Asta e canonul nostru. Trebuie să avem răbdare, să ne ducem crucea”. Pe termen scurt reproşul ferm al bărbatului are efectul aşteptat. Femeia lui tace şi ea. De-a lungul drumului, însă, bătrînul cu păr alb şi ochi albaştri se mai uită din cînd în cînd către străina tăcută, care pare să înţeleagă la fel ca el semnificaţia religioasă a momentului. Cînd cineva se scuză încercînd să se strecoare pentru un motiv sau altul înaintea lui în rînd bătrînul îi face loc spunînd ca pentru sine: „Poftim, poftim, eu nu mă grăbesc, eu nu timp vreau să cîştig”…

Mai avem în faţa noastră doar un grup pînă să ajungem la moaşte. După mai bine de 13 ore de stat în picioare, în bună parte nemişcată, mă doare orice fragment de muşchi, simt că genunchii urmează să mi se disloce dintr-o clipă într-alta, şi că mi se tasează călcîiele. Mă dor umerii, omoplaţii, pînă şi degetele mîinilor mă dor sub greutatea nesemnificativă în fapt a bagajelor. Am senzaţia că mi-a trecut os prin os, mă aştept să fi scăzut în înălţime cîţiva milimetri. Mă văd subiectiv o durere verticală. Gîndul mi-e întrerupt de o apariţie care atrage privirea mai multor pelerini. În stînga noastră apare o frumoasă tînără blondă, subţire, cu picioare lungi. Trupul său are o anumită distincţie, chipul o neaşteptată serenitate. Căruţul în care se află e tras pe două dintre cele patru roţi ale sale de doi băieţi de la Crucea Roşie care o ajută mai departe pe fată să ajungă să sărute sfintele moaşte, urmînd culoarul direct al persoanelor cu dizabilităţi. Dintr-odată durerea din corpul meu pare mai suportabilă.

Ajunşi la moaşte, oamenii se închină tăcuţi, emoţionaţi, copleşiţi de speranţă, ating cu buzele, cu mîiinile sau cu fruntea raclele cu moaşte, şterg insistent de ele batiste, eşarfe, pe care să le poarte apoi ca pe amulete personale, mai zăbovesc într-o rugăciune. Cine ştie, poate, orele de aşteptare şi minutul ăsta de sfinţenie le va schimba cumva viaţa.

Taximetristul chemat prin comandă telefonică la ora 20.30 să ne ducă la Gara de Nord pentru a lua trenul spre casă ne întreabă parcă plictisit, surprins de aglomeraţia de pe Dealului Patriarhiei: „Ce a fost aici?”. „…O slujbă mai mare”, îi răspund convinsă că amănuntele l-ar fi plictisit şi mai rău. Dacă bucureştean fiind nu ştia ce era acolo, n-aveam să-l luminez eu, o moldoveancă.

Pelerinajul la sfintele moaşte este cu siguranţă pentru unii prilej de a cîştiga bani, şi asta face evenimentul comparabil cu orice bîlci orăşenesc cu mici, bere şi comercianţi ambulanţi; pentru alţii, pentru cei care au senzaţia că a sta între 10 şi 24 de ore la o coadă, cu acealaşi comportament de fiecare zi, îţi spală orice păcat şi te vindecă de orice suferinţă, e probabil o preocupare de hobby, dar pelerinajul este în acelaşi timp, pentru mulţi tineri şi bătrîni, mai mulţi decît vă imaginaţi, manifestarea unei speranţe de viaţă. Şi asta, cred, poate fi înţeles, dreptul intim al fiecăruia de a crede în Dumnezeu, într-o minune esenţială.