S-a uitat la mine cu surpriza pe care o ai când din aer îţi aterizează brusc la picioare un om şi m-a întrebat inocent “Te-ai lovit?”, ca şi cum nu căzusem din ditamai nucul, ci de pe o trotinetă, ceva. Dar zâmbetul ei şi comicul întrebării au făcut să treacă şi sperietura şi durerea uşoară pe care o simţisem la impactul cu pământul când alunecasem de pe prima cracă a nucului din curtea unchilor mei. N-aveam mai mult de 13 – 14 ani iar sora mea avea pe atunci jumătatea vârstei mele. După ani, râdem împreună de întrebarea aceea din momentul aterizării mele, deşi ea nu-şi mai aminteşte s-o fi rostit. Mă urcasem după nuci verzi, încă de pe atunci eram înnebunită după miezul lor alb, crocant, dulce şi uşor migdalat.

În vacanţele de vară, petrecute la ţară, la bunici, hălăduiam mult timp pe dealuri, unde bunicul păştea vitele ori cosea. Fugind de soarele arzător al amiezilor, căutam umbra pădurii, când bunicul avea treabă în apropierea ei, tocmai pe vârf de deal, unde beam apă din ciutura adâncită în fântâna de la nivelul ierbii, ori ne adăposteam la umbra unui nuc mare, de lângă pârâul în care stăteam uneori cu ochii ţintă după broaşte. La umbra acelui nuc am citit “Cei trei muşchetari”, deşi bunica ne atrăsese atenţia, mie şi verişorilor mei, că umbra nucului e înşelătoare şi că nu e bine să stai prea mult ori să adormi sub acest copac.

Terminasem, cred, clasa a XII-a, şi prietenul meu de atunci mă vizita uneori acasă. Stăteam şi vorbeam în faţa porţii, până când se înnopta, pentru că abia atunci avea curaj, la plecare, să mă strângă în braţe şi să mă pupe. Şi ca să nu ne vadă părinţii, ne duceam doi paşi mai departe de poartă, ca şi cum l-aş fi condus puţin, şi ne opream sub nucul pe care îl plantase tata în grădiniţa din faţa casei. Era un nuc puiet şi coroana era cu mult deasupra noastră dar nouă ni se părea că delimitează totuşi spaţiul nostru comun, de restul străzii, şi petreceam minute bune în locul acela povestind, până îşi făcea curaj să mă pupe şi să plece.

Miejii aceia albi, crocaţi, cu gust migdalat, au fost mai apoi, în viaţa mea de adult, legătura cu anii copilăriei. Eram de câţiva ani ziarist, când, prin lunile august – septembrie, străbăteam aproape zilnic Piaţa Mare din Bacău, după madlenele mele iodate. Mă bucuram ca un copil de câte ori mă întorceam în redacţie sau acasă cu câteva grămăjoare de mieji, din care uneori ofeream şi colegilor, şi nu mă lăsam de ai mei până când nu-i ronţăiam până la ultimul.

Anul trecut, prin toamnă, când a sunat telefonul acela, eram acasă. Abia venisem de la Teatru şi mă uitam la televizor în timp ce mâncam la repezeală nişte brânză cu smântânână, la cutie. Mama plângea… Pentru început nici n-am înţeles ce spune… Tata… Salvare…Inconştient… Sânge…Nuc… Nuc… Nuc… Politraumatist cranio – cerebral şi toracic, fractură de femur… “O să moară?“, atât am putut să-l întreb pe omul care îl adusese cu Ambulanţa la Urgenţe… A stat în comă câteva săptămâni… Am păşit prin Iad, cu picioarele goale, câteva luni… De câteva ori, mi-am pierdut speranţa… Când reveneam acasă de la Bucureşti, unde îl vizitam de câteva ori pe săptămână, la ATI, nu puteam păşi pe sub nucul din grădiniţa din faţa casei, din care alunecase… Dacă R. parca maşina sub copac, nu urcam până nu muta maşina de acolo… Copacul din care căzuseră de mult fructele, frunzele mă privea parcă ameninţător… Am vrut să-l tai.

Azi am luat masa împreună, în familie, cu mami, tati şi fratele meu. Mă uit la tati ca la o minune. A fost o minune că şi-a revenit.

Nucul e tot acolo, să ne reamintească mereu… că suntem fragili… A înverzit… Anul ăsta n-am mâncat încă mieji de nucă verde. Nucul a fost mereu acolo, în viaţa mea, prin vârstele mele, parcă privindu-mă, parcă aşteptănd… Acum privesc la oameni şi la lucruri ca la nişte prezenţe simbolice.

LĂSAȚI UN MESAJ