Si chestia asta cu “mocaciunea” i-a excitat teribil pe bacauani care au innebunit chioscaresele, de ai fi zis ca orasul asta e populat numa’ de cititori. Una dintre ele, adusa la culmea disperarii, mi-a livrat pe la ora 11.00, cind am chestionat-o curioasa daca a avut “Adevarul cu cartea”, o intrebare de tot bun simtul: “Da’ oare nu se mai gaseste cartea asta in librarii?”. Pina la ora la care m-am pomenit pe capul ei o vizitasera deja vreo 500 de indragostiti subit de romanul lui Victor Hugo. “N-am avut decit vreo 30. De unde sa aduca mai multe, ca dau faliment daca scot atitea carti. Si asa din «Adevarul» nu vind decit doua - trei bucati pe zi. Nu este un ziar care se cauta”, imi spune revoltata femeia, cautind dupa o editie de colectie “Jurnalul”, cu Stefan Iordache, pe care uitasem sa o cumpar luni. O avea si azi, joi, desi minunea de editie, cu CD cu melodii si fotografii si un supliment dedicat lui Stefan Iordache, costa doar 5 lei.

Or in asteptarea editiei de azi a ziarului “Adevarul” se faceau in Bacau strategii de mai multe zile, legate de persoanele cu care ai putea vorbi sa-ti retina o bucata sau de ora la care ar trebui sa te trezesti sa mai prinzi un exemplar, avind in vedere ca orele de plecare la serviciu difera de la unii la altii, cei mai periculosi fiind declarati cei care pleaca la munca pe la 6 dimineata.

Si intrebarea e: pentru ce? Intr-un raid prin librariile virtuale am gasit “Notre Dame de Paris” la un pret sub 20 de lei, intr-o editie frumoasa, la “Rao”. Unde mai pui ca toata lumea vorbeste despre scaderea numarului de cititori din România.

La o asemenea reactie a publicului la o strategie a unui ziar te poti intreba: ce i-a excitat pe bacauani? Autorul? Titlul? (desi avem cam toti in biblioteca “Notre Dame de Paris”). Editia de lux? Sau “mocaciunea”? Au luat la pretul de 1 leu si ziarul si cartea - ce-i drept frumoasa, editie de lux. Citi din cei care au cumparat-o au luat-o pentru a o citi?

Prin urmare, daca ar fi sa trag o concluzie optimista, as spune ca lumea vrea sa citeasca, numai ca vrea autori cunoscuti, la un pret accesibil.

Sau ideea ca “mocaciunea” ii atrage ireszistibil pe români sa fie raspunsul? Oricum strategia de manipulare a “Adevarului” a dat roade. Bravo lor.

A, si era sa uit, mi-am luat si eu. M-am trecut adica pe o lista norocoasa. Numai ca in schimbul unui leu mi-a revenit doar cartea. Nu si ziarul.

Aseara, asta am fost la vernisajul expozitiei de grup “Traditie si postmodernitate”, deschisa la Galeria de Arta Contemporana a Complexului Muzeal “Iulian Antonescu” din Bacau. Este un proiect realizat de pictorul Liviu Nedelcu, originar din Bacau, pentru Galeria de Arta din Focsani, si reuneste lucrarile a treisprezece artisti plastici, cu virste intre 46 si 74 de ani, din Bacau, Focsani si Bucuresti: Mihai Bejenariu (cu aceleasi eterne “insecte”), Mihai Chiuaru, Daniela Frumuseanu, Alexandru Grosu, Ionela Lazureanu, Ioan Lazureanu, Octavian Mardale, Liviu Nedelcu, Vasile Pop Negresteanu, Angela Tomaselli, Corneliu Vasilescu, Dani Madlen Zarnescu si Gheorge Zarnescu.

Mi-au placut lucrarile lui Liviu Nedelcu iar ale lui Dany Zarnescu ma intriga, cu predilectia ei spre negru, atit de mult negru.

E curios ca dintre artistii bacauani sunt expusi numai cei apropiati lui Chiuaru.

De data asta la vernisaj au venit si liceeni de la Liceul de Arta “George Apostu”, care, am inteles de la unul dintre ei, au contribuit chiar la panotarea expozitiei. Putin intimidati, la inceput, de atitia “profesori”, liceenii au fost imediat atrasi de lucrari, au atins, au privit, au comentat. Cam asta cred ca ar trebui sa se intimple in galeriile de arta ale acestui oras cu un liceu de specialitate. Or, asta se intimpla prea rar.

Artistul plastic Liviu Nedelcu:

“Proiectul «Traditie si postmodernitate» il derulez de un an la Galeria de Arta din Focsani, aceasta este a cincea expozitie. Am vrut sa aduc artisti din diferite zone ale tarii, diferiti si ca stil. Nu este vorba ca unii sunt traditionali si altii postmoderni, toti pot reprezenta si una si alta. Traditie inseamna a prelua din istoria artei acele elemente care ne aduc aminte de un curent mai vechi, cum ar fi Renasterea, de exemplu, si a le imbina cu elemente moderne. (…) Pe 27 noiembrie o sa deschidem la Focsani o expozitie «Sacrul in arta», dedicata Zilei Nationale a României. Mi-ar face placere sa colaboram si pe viitor cu Muzeul din Bacau si sa venim si cu acea expozitie”.

Criticul de arta Constantin Prut, din catalogul expozitiei:

“Un merit imediat vizibil al expozitiilor organizate la Focsani consta in valoarea argumentelor adunate, exemplele prin care se analizeaza fenomenul artistic contemporan. Intr-o perioada dificila, cu opinii contradictorii, cind sintezele cuprinzatoare ale miscarilor artistice românesti intirzie sa apara, expozitiile de la Focsani au, prin calitatea programului si prin valoarea operelor prezentate, o evidenta importanta nationala”.

Ma numesc Nicole, urasc acest oras si il urasc pe Razvan.

Un cronicar vechi de teatru mi-a zis zilele acestea ca nu-i prea vine sa scrie despre spectacolele de dans contemporan pentru ca nu stie de unde sa le apuce, altfel spus ca nu stapineste conceptele de care se foloseste aceasta arta pentru a transmite un mesaj sau ca nu stie ce inseamna, sa zicem, de exemplu, o indoire de tors. Well, me neither.

Dar duminica seara privind spectacolul “Urban Kiss” al lui Razvan Mazilu, pe scena Casei de Cultura din Bacau, nici nu mi s-a parut ca ar conta. Daca orice gest pe care il facem in fiecare clipa are o semnificatie, dansul contemporan poate fi cred una dintre cele mai simple modalitati de expresie a vietii noastre interioare. Sentimentul meu este ca dansul contemporan poate fi considerat limbajul vizual al sufletului.

Obisnuiti/ obligati sa ne controlam gesturile, sa ni le potrivim cu conventiile sociale, ritmurile interioare ramin insa cele care sunt, cel mai adesea, iar dansul contemporan mi se pare dansul nostru interior dictat de ritmul lucrurilor exterioare. Iar ritmul societatii contemporane nu mai este (doar) ritmul baletului clasic, ci este un ritm adesea delirant, care isi gaseste expresie sincera in dansul contemporan.

“Urban Kiss-ul” lui Razvan Mazilu a vorbit altfel decit o fac analistii de televiziune, psihanalistii, dramaturgii s.a.m.d., intr-un mod mult mai simplu si mai frumos, despre viata noastra intr-un oras, despre felul in care urbanul incalca spatiul nostru sufletesc, ii conditioneaza evolutia, despre felul in care te poti simti singur in doi, despre felul in care putem trece nepasatori pe linga tragediile celor de linga noi, dar despre faptul ca, totusi, prin dragoste ne putem salva.

Si toate astea s-au spus cu foarte putine cuvinte, multa miscare, proiectii video, muzica, joc al culorilor. Le-au spus o trupa de artisti tineri, minunati, condusi de Razvan Mazilu, cu care s-au sudat parind un singur trup intr-un dans pe care fiecare dintre noi il dansam in a life time.

“Urban Kiss” a inceput cu intirziere duminica seara la Casa de Cultura “Vasile Alecsandri” Bacau, care a fost pina la inceperea spectacolului aproape plina, chiar daca sala are 700 de locuri. Recunosc ca am fost surprinsa dar m-am bucurat chiar daca au fost si care au plecat mai devreme, si care miroseau a salam. Poate ca nu conteaza decit ca au venit. Probabil ca pe multi, ca sa nu spun ca pe cei mai multi, i-a adus numele Razvan Mazilu, vedeta de televiziune. Dar s-a aplaudat minute in sir, pe o melodie care antrena la aplauze – am observat asta la spectacolele de teatru, multe dintre ele au in final au o piesa care da tonul aplauzelor - si artistii Teatrului National de Opereta ”Ion Dacian” chiar le-au meritat. “Urban Kiss” este un spectacol metafora pe care l-as revedea oricind cu placere.

“Sarutul Urban” al lui Razvan Mazilu a incheiat programul primei editii a Zilelor Dansului Contemporan, eveniment organizat de Centrul de Cultura “George Apostu” din Bacau,

Ma numesc Nicole, iubesc acest oras si il iubesc pe Razvan. *

* Vezi spectacolul.

Sursa foto: About Dreams

Despre “Urban Kiss”

(sursa: Teatrul National de Opereta “Ion Dacian”)

Spectacolul URBAN KISS reprezinta un protest urban, o revolta in fata absurdului lumii contemporane, in fata societatii ca sistem de ingradire, de limitare a libertatii individului.

Este povestea unui personaj masculin, El, care traieste in mijlocul Marelui Oras, la bloc, intr-un cotidian ce ii fura libertatea, intr-o societate ce ii striveste personalitatea. Dupa o serie de aventuri – ce se constituie intr-un fel de drum initiatic – EL se salveaza si isi descopera autenticitatea prin intermediul unei experiente–limita:IUBIREA.
Spectacolul va fi structurat in doua mari parti (evident, fara antract), o prima parte care s-ar putea numi “Marele Oras “, iar partea a doua”Iubirea, drum spre lumina”.
Desi povestea este simpla, nu naratiunea este cea care trebuie sa capteze neaparat atentia spectatorilor, ci modul in care traseul personajului El este prezentat gradat, surprins in multiple FRAGMENTE DE VIATA, de la existenta cotidiana, banala, depersonalizata si pina la (re)gasirea sentimentului de Ordine si Armonie din final.
Este un spectacol multimedia, interdisciplinar, ce aduce laolalta muzica, dansul (dans contemporan cu influente de street-dance, jazz sau gimnastica) si proiectiile video, plus arta plastica, nu pentru ca productiile de acest gen sunt la moda, ci pentru ca aceasta modalitate ar putea exprima cel mai bine epoca in care traim, o epoca amestecata, haotica, eclectica, in care artele isi imprumuta una alteia mijloacele de expresie.

Distributia:
Razvan Mazilu
Monica Petrica
Monica Strat
Diana Ferencz
Sorina Tiron
Violeta Dumitrascu
Diana Petrache
Teodora Ghinea
Oana Valceanu
Florin Tanase
Daniel Dobre
Istvan Teglas
Andrei Ciobanu

Cu participarea extraordinara a gimnastului Marius Urzica!

Un spectacol de Razvan Mazilu

Visuals: Casa Gontz
Spatiu plastic: Dumitru Gorzo
Sound design: Vlaicu Golcea
Costume: Razvan Mazilu
Asistent coregrafie: Marius Grosu
Producator delegat: Monica Constantin

Ultima etapa din acest proiect, derulat de Programul Cultural Elevetian in România “Pro Helvetia/SDC”, Ministerul Culturii si Cultelor si Muzeul National “George Enescu” - Sectia “Dumitru si Alice Rosetti Tescanu - George Enescu”, s-a incheiat simbata, 25 octombrie, cu o lectura publica sustinuta de ultimii rezidenti din serie: Ana - Maria Sandu si Alexandru Vakulovski.

Fusese anuntata o intilnire cu toti rezidentii din cei trei ani. Trebuiau cica sa vina toti, vreo 12. N-au fost decit trei, Sandu, Vakulovski si Ernu. Impreuna cu ei, Florin Lazarescu, Petru Cimpoesu, Dan Persa.

Cezar Paul Badescu si Sorin Ghergut, care confirmasera ca vin, au anuntat ca i-a ingenunchiat o gripa, “gripa care loveste numai intelectualii”, vorba lu’ Vasile Ernu. Si pe linga ei, noi, o mina – fara toate degetele - de “simpatizanti”,

Dar a fost o simbata frumoasa, care a inceput pe drum, cu spectacolul padurilor ruginii, aprinse de soarele diminetii. Tescaniul s-a dezmeticit lenes, in jurul unei cesti cu cafea aburinda, a unei tigari si a unor impunsaturi prietenesti.

Alexandru Vakulovski a venit la datorie cu laptopul sub brat, Ana – Maria Sandu, zgribulita-n niste papucei decupati, Ernu, cu sapca cu cozoroc patrat trasa peste ochi si fularul legat nod in jurul gitului. Cu o seara inainte statusera la palavre pina pe la patru. Asa ca 11.00, ora anuntata pentru lectura, s-a facut 12 fara ceva.

Florin Lazarescu era cel mai vioi. Pe la 11 jumatate Petru Cimpoesu a aparut ca un senior cu Dan Persa si alura lui de copil mare. Se cunosteau cu astia mai tineri, s-au salutat si au palavragit despre traduceri, tirguri de carti si altele asemenea.

Dupa ce ne-am fitiit putin in Salonul “Oedipe” pentru lectura programata, s-a ales varianta cea mai buna, sa ne retragem in Salonul “Horia Bernea”, pentru ca era mai cald si mai intim. Ne-am adunat in jurul unei mese de lemn masiv. Ana – Maria Sandu si Alexandru Vakulowski in capul mesei cu toti ochii pe ei.

In ajun, toata lumea se rugase de Alexandru sa fie intelegator si sa citeasca ceva mai asezat, ca mai erau si urechi mai sfioase prin preajma. Si el a fost atit de intelegator ca a uimit.

Ana Maria Sandu: Atit?! Cred ca e cel mai cuminte text al tau.

Vasile Ernu: Pai daca l-ati rugat toti sa aiba grija ce citeste, ca la tara nu se injura…

Ana citea iar in soba de teracota a salonului lemenele din foc pocneau ritmic. Mi-am adus aminte de copilarie. De cind m-am mutat la bloc, am centrala.

Pina la urma Ana – Maria a avut in textul citit mai multe cuvinte cu conotatii sexuale decit temutul Sandu Pizdet, care a lecturat de fapt din “Manastur, mon amour”, scris pentru “Clujeanul”, nu din romanul plamadit la Tescani .

Ana Maria Sandu: “Este o carte despre prietenie si alti demoni, la asta am scris si aici… Sunt mai multe parti. Povestea este despre doua femei, una tinara, una batraina, care locuiesc impreuna si leaga o relatie de prietenie, pina cind cea batrina o vampirizeaza pe cealalata…este…despre cum se intimpla ca un om necunoscut sa-ti devina apropiat…pina la compromisurile care ti se cer intr-o relatie…Obsesia mea care a dus la acest roman este ce se intimpla cu oamenii de care am fost foarte apropiati. Cind se termina relatia ei mor. Au stare civila, dar pentru tine sunt morti”

Alexandru Vakulovski: “La Tescani am scris la «Salvati-ma la Rosia Montana». La varianta a doua. Cind am ajuns aici am renuntat la tot ce scrisesem la el. Am inceput sa lucrez dupa ce am fost la Rosia Montana. M-a impresionat. S-au adunat prea multe… Mi s-a parut un loc fascinant, pe care n-am vrut sa-l pierd. Cind am recitit am vazut ca varianta e gresita. Modul de a povesti istoria nu se potrive cu ce incercam eu sa spun”.

Dupa lecturi, discutia s-a legat in jurul minimalismului, a temelor mari in literatura, in jurul articolului lui Paul Cernat despre valoarea prozei tinere.

Din aceste dialoguri pe teme literare ne-a smuls programul zilei care includea si un recital de jazz. In salonul “Oedipe” i-am ascultat pe Ion Bogdan Stefanescu, la flaut, si pe Horia Maxim, la pian. Meseriasi baietii dar eu, cel putin, aveam inca un alt ritm ca sa-i “gust” deplin, cel al dialogului literar acompaniat de pocniturile ritmice ale lemnelor in soba, ritmul interior al cartilor din care s-a citit sau despre care s-a vorbit.

Petru Cimpoesu: Exista doua moduri de abordare in scris: 1) Am vazut un film si ti-l povestesc, 2) N-am vazut fimul si ti-l povestesc Eu acum scriu o carte despre un film pe care nu l-am vazut. Este mai greu, pentru ca daca nu l-ai vazut, trebuie sa stai mult pe loc pentru ca apar afirmatii noi care te duc undeva unde poate nu voiai sa ajungi.

Florin Lazarescu: Nu se ridica nimic la nivelul lui Bartis cu “Tihna” din colectia “Ego Proza”.

Vasile Ernu: Copilul lui T.O.Bobe imi place mai mult.

Prozatorul Petru Cimpoesu:
“Nu citesc foarte multa literatura tinara. Lucrul cel mai bun este ca au o anumita prospetime a viziunii, o incredere, ca sa zic asa, in sine. Pe de alta parte mi se pare ca nu au suficienta experienta de viata si tematic aceste carti sunt perfectibile, sunt in defect, ca sa zic asa. Temele lor sunt din experienta imediata care nu e intotdeauna relevanta pentru cititori. Unii dintre scriitorii tineri pe care-i creditez – sunt mai multi – este chiar Florin Lazarescu, este Lucian Dan Teodorovici, este T.O.Bobe, adica sunt dar banuiesc ca mai sunt si altii pe care nu i-am citit. Am citit relativ putini dintre ei”.

Cunoscutul om de teatru a facut aceste afirmatii in cadrul “Salonului artelor”, intilnire culturala organizata de Directia de Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural National Bacau, in care a fost sarbatorit pentru implinirea, in toamna acestui an, a virstei de 75 de ani.

George Genoiu:

“A penetrat vizibil inmpostura, a fost eludata traditia si experimetul creativ. De fapt, aceasta marginalizare a traditiei a facut posibila penetrarea diletantismului si marginalizarea valorilor consacrate”.

“Sigur ca e foarte usor sa denigrezi, sa minimalizezi, sa ii consideri pe creatorii mai in virsta «dinozauri» dar eu in mod polemic am scos recent un volum de teatru care se numeste «Dinozaurul si libelula». Au fost marginalizate valorile consacrate si asistam la o evidenta deprofesionalizare a artei scenice si artei actorului“.

“Pentru mine tranzitia a fost un spatiu de reflectie intre deceptiile de la vremea «Utopiilor», «Psihodrame pentru vindecarea sufletului» si «Antioligarhice pentru vindecarea moravurilor». In matricea pieselor mele se poate deslusi o tranzitie etapizata care s-a regasit in «Dramele decaderii». Decaderea morala este acel tsunami care a scos in evidenta ceea ce era rau in fiinta umana“.

“Teatrul a parcurs un orizont al crizelor pe care le-am enuntat dar cea mai periculoasa privire asupra lumii este criza morala, care dupa cum se poate observa a devenit foarte agresiva. Si din pacate teatrul nu-i face fata, nu aduce in orizontul scenei acele accente de moralitate, acele modele pe care tinara generatie sa le preia. Rezultatele se vad de la sine, pentru ca teatrul este o arta a consecintelor. Teatrul se construieste din consecinte care se determina din ele insele”.

“Excesul de manelizare a televizunilor, excesul de vulgarizare, excesul de mizerie au coplesit lumea”.

“Lumea nu mai are nici criterii, nu mai are nici modele. Fiecare este pentru sine un judecator, un privitor la un teatru care nu mai ajuta fiinta umana si nici pe actor. Pentru ca actorul este purtatorul fiintei din text, actorul este cel care e mai important decit regizorul. Dupa dramaturg, actorul este cel care creaza dinamica scenica. Regizorul a aparut nu de mult si el este important in accentele pe care le pune in cursivitatea reprezentatiei, dar fara actor nu se poate face teatru”.

“Au aparut fel de fel de smecherasi, de impostor, de tipi care intorc pe dos lucrurile crezind ca originalitatea consta in a te scarpina cu mina dreapta la urechea stinga. Eu am fost consecvent si am ramas consecvent in «Dramele decaderii» pentru ordine morala, pentru caracterul educativ al teatrului, fara de care viata sociala nu poate sa existe”.

“Spectacole caldute, bunute exista. Insa nu sunt acele spectacole care sa provoace o tensiune dramatica si o tulburare. Eu am avut premiera cu «Conversatie in oglinda», care s-a jucat aici in Bacau si am avut sansa unui spectacol memorabil la Tirgu Mures - si spectacolul de la Bacau a fost bine facut de Anca Ovanet Ovanez dar la Tg. Mures Dan Alexandrescu a intrat intr-o replica si a facut un spectacol de au iesit spectatorii si nu mai plecau acasa”.

Chiar daca in centrul intilnirii a fost George Genoiu, tema cerea cred prezenta mai multor oameni de teatru, singurii fiind actorii Doina Iacob si Nicolae Rosioru.

Dramaturgul a fost aprobat in mesajul transmis, mai ales de actorul pensionar Nicolae Rosioru si de scriitori de o virsta respectabila.

Sunt curioasa insa cum primesc tinerii oameni de teatru aceste declaratii. Care imagine este reala si corecta asupra teatrului românesc? Cea a autorului/actorului/regizorului open-minded, care face experimente teatrale sau cea a lui George Genoiu care vede in aceste experimente exemple pentru decaderea moralei? Sunt experimentele expresia unei crize a teatrului, in cautare de sine?

Primul l-ar face probabil pe Genoiu “dinozaur” depasit, in timp ce George Genoiu ii face pe cei noi imorali. Putem vorbi de “evolutie” sau “involutie” in acest moment in arta teatrului?

“Acuzatorul” George Genoiu a obtinut, in 1979, Premiul Criticii Teatrale, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru dramaturgie (1983), Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1996), Premiul Concursului National de Dramaturgie “Camil Petrescu” al Mnisterului Culturii si Cultelor (1999), Premiul Special al Revistei “Ateneu” (2007) si Ordinul Meritul Cultural in grad de Cavaler, conferit, in 2004, Presedintele României.

Dar n-a mai fost jucat pe scena unui teatru din februarie 1999.

La finele saptaminii trecute, Cristian a deschis la Galeria “Alfa” a Complexului Muzeal “Iulian Antonescu” prima sa personala de pictura din orasul natal.

Lucrarile, realizate in tehnica mixta, fac parte din ciclurile “Cuplu”, “Rege si regina” si “Ingeri”.

“Aceasta expozitie este de fapt o lume a mea imaginara, sunt mai multe cicluri. In «Rege si regina», care e mai mult o ironie, m-am reprezentat pe mine si pe sotia mea, ca doi regi care traiesc intr-un
castel de cartier. Ciclul inaripatilor are legatura cu faptul ca intotdeauna mi-am dorit sa lucrez icoane - ai mei au vrut sa devin pictor de biserici, nu pictor de sevalet - si am transpus icoana pe
pinza, in maniera moderna. (…) Le-as incadra in expresionism abstract figurativ”, a declarat Cristian Diaconescu.

Pictorul iesean a mai expus in Bacau in urma cu patru ani intr-o expozitie de grup, alaturi de artisti precum Felix Aftenie, Gabriela Drinceanu sau Zamfira Birzu. Cristian Diaconescu se revendica insa dintr-un grup numit “Verpurdica”, din care mai fac parte sculptorii Sorin Purcaru si Mihai Verestiuc.

“Cred ca ne potrivim ca stil. Sorin Purcaru lucreaza in metal sudat, da viata metalului, si cred ca se potriveste foarte bine sculptura lui cu pictura mea. La fel in cazul lui Mihai, care e putin mai concentrat”, a explicat artistul iesean.

Cristian s-a declarat dezamagit de foarte slaba participare de la vernisaj si de absenta, in special, a doi dintre fostii sai profesori, Aurel Stanciu si Vasile Craita Mindra.

Vernisajul s-a desfasurat, ce-i drept, cu o mina de oameni, printre care membri ai familiei artistului, iar “scuza” pe care au incercat-o gazdele a fost ca in acelasi timp in Bacau se mai derula un eveniment cultural.

Adica ducem lipsa de “consumatori” de evenimente culturale si cei citiva sunt disputati de institutiile de cultura din oras? Asta da explicatie.

Cristian Diaconescu a absolvit sectia de pictura, a Universitatii de Arte “George Enescu” din Iasi. Din 2002 este membru al Uniunii Artistilor Plastici din România - Filiala Iasi.

Ca suntem insa fragile verigi in lantul istoriei ne aminteste “Bacaul de altadata”, un film document realizat de Vladimir Lucavetchi, unul dintre foarte putinii pastratori ai memoriei in imagini a Bacaului vechi, si Eugen Grigore, un tinar bacauan cucerit de arta filmului.

“Bacaul de altadata” este o intoarcere in timp emotionanta chiar si pentru cei mai tineri care nu au cunoscut orasul altfel decit este in prezent, si care vad pentru prima data, pe pelicula, un tirgusor plin de o poezie inghitita definitiv de cuva unor escavatoare care au ridicat in perioada comunista orasul Epocii de Aur. Vechea Strada Mare, spun istoricii Bacaului, ar fi putut fi, daca nu era transformata de tavalugul “civilizator”, un Liptcani bacauan.

Imaginile prezente in “Bacaul de altadata’ au fost selectate din arhiva de filme a Cineclubului Casei de Cultura “Vasile Alecsandri” Bacau. Realizarea acestui proiect a fost sprijinita financiar de Primaria municipiului Bacau.

Producator: ArtFotoFilm
Director de productie: Eugen Grigore
Consultant istoric: prof. Eugen Sendrea
Sunet: Ciprian Manta, Lucia Grigore
Scenariu si regia: Vladimir Lucavetchi

Echipa Vladimir Lucavetchi - Eugen Grigore obtine an de an premii la festivaluri internationale de film pentru amatori. Vladimir Lucavetchi s-a nascut in Vijhita - Storojinet, astazi tarim ucrainean si a venit in Bacau in 1950.

Vladimir Lucavetchi:

“Imaginile sunt ca un letopiset, nu scris, filmat. Asta a fost pasiunea vietii mele. Nu stiam insa ca tot ce colectionez va avea peste 40 de ani o asemenea valoare. Suntem si noi niste cronicari cu aparatul de filmat”

Eugen Grigore:

“Ma bucur ca am reusit sa salvam ceva din istoria asta care oricum trece”

Abia astept sa-i reintilnesc simbata, 25 octombrie, cind la Tescani se vor reuni toti scriitorii celor trei ani de rezidenta, adica, spun la intimplare, T.O.Bobe, Cezar Paul Badescu, Alexandra Lavizzari, Sorin Ghergut, Monica Cantieni. Unii au publicat deja cartile concepute in rezidenta, altii nici macar nu le-au finalizat.

Programul de rezidenta artistica “ArtistNet(s)t este derulat de Centrul de Cultura “George Apostu” din Bacau, in parteneriat cu Programul Cultural Elevetian in România Pro Helvetia/SDC si cu sustinerea financiara a Ministerului Culturii si Cultelor.

Prezentarile informale ale performance-urilor inchegate in Bacau au fost programate pentru 29 octombrie.

Geo Popa, directorul centrului de Cultura si Arta “George Apostu”:

“Nu este o rezidenta de munca, principiul este de a ne cunoaste, a discuta, a invata unii de la altii(…) Trebuie sa facem tot posibilul sa descentralizam capitala”.

Andreea Novac, coregraf, Bucuresti:

“Simt o mare, mare bucurie ca sunt aici. Este o perioada foarte buna pentru mine si pentru interpretul cu care lucrez, actorul Istvan Teglas. L-am ales pe el pentru ca are calitatea pe care o caut intr-un interpret: de a fi altfel in orice moment. El are capacitatea de se transforma. (…) Ce veti vedea in final nu va fi un spectacol. ci un performance. As vrea sa fie o experienta pentru public, atit. Nu tin sa spun ceva anume, nu cred ca mai sunt lucruri atit de multe de spus pentru a revolutiona lumea asta”.

Ivy Baldwin, coregraf, New York:

“Sunt foarte incintata sa fac dans intr-un mediu cultural complet nou. Mi-am fortat imaginatia sa ma pun in situatia de a fi inspirata de oameni complet noi, de un loc la fel de necunoscut. Este o mare sansa aceasta rezidenta, In New York este o nebunie, nu avem nici timp, nici spatiu. Este deci o oportunitate sa avem timp sa lucram”

Ivy Baldwin s-a nascut in 1975 in St. Petersburg, Florida - SUA.

In 1999 a absolvit New York University’tisch School of the Artist

A lucrat in companiile Impetuous Theater Group - New York, Tap Fusion Dance Company - New York, Melissa Briggs Dance - Brooklyn, New York, Netta Yerushalmy Dances - Brooklyn, New York, Choreographers Ink - New York.

Este director artistic, coregraf si interpret al companiei Ivy Baldwin Dance - Brooklyn, New York, pe care a infiintat-o in 1999.

Ivy Baldwin este dedicata creatiei in domeniul teatru - dans. In acest sens, creeaza spectacole ce compun forme de arta interdisciplinara, rupind granitile traditionale in teatru.

Utilizind o gama deosebit de variata de medii, creeaza spectacole in care exploreaza in egala masura fetele serioase si comice ale conditiei umane.

Colaboratorii sai de baza sunt: Lawrence Cassella, Taryn Griggs, Katy Pyle, Erin Owen, Zachary Steel, Jennifer Uzzi si katie Workum, luministii carrie Wood si Joe Lavasseur si designerul vestimentar Mindy Nelson.

Andrea Novac s-a nascut la 6 martie 1981.

A absolvit in 2003 Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei (specializarea Psihologie) iar in 2008 si-a obtinut licenta in coregrafie la Facultatea de Teatru a Universitatii Nationale de Arta teatrala si Cinematografica “I.L.Caragiale”, Bucuresti.

Are un CV impresionant, din 2003 participind aproape lunar la cursuri de dans contemporan sustinute de coregrafi din tara si din strainatate iar din  2004 realizeaza proiecte personale de dans contemporan si participa la rezidente si festivaluri in România, Italia, Marea Britanie, Olanda, Estonia sau Austria.

Si asta nu e tot.

-Weinberger e nume de neamt sau de evreu? -De evreu. Din Oradea.

-V-a ajutat acest nume cu rezonanta straina in cariera?
-Nu. Dimpotriva. E foarte greu de memorat tocmai pentru ca are o rezonanta straina. Si e lung. Se scrie greu. Lumea este superficiala, daca aude ceva ce nu se incadreaza in stereotipiile uzitate, nu este atenta la ce se spune. Consumatorismul cumva ne face sa fim mult mai indolenti, in toata lumea, nu numai aici.

- Nu v-au perceput in strainatate ca pe unul de-al lor, datorita acestui nume?
-Lumea percepe ceea ce cred eu despre mine insumi. Pentru ca de la noi pleaca si la noi se intorc lucrurile pe care le credem noi despre noi insine. Eu nu prea cred in granite, nu cred in tari, nu cred in nationalitati, oameni suntem, peste tot in lume, cu aceleasi frici, cu aceleasi bucurii, cu aceleasi sperante, cu aceleasi frustrari, cu acelasi optimism sau pesimism. Am avut ocazia sa cint in foarte multe tari, pe patru continente. Sa stiti ca diferente fundamentale n-am sesizat.

Cind ajung intr-un loc nou, ma duc in cele mai simple localuri de acolo, nu stau in hotel care oricum este putin ipocritic, putin altfel decit comunitatea locala. Si mie imi place sa ma duc in circiumile localnicilor, acolo cunosti, acolo interactionezi, acolo iti masori abilitatea de a comunica cu alte culturi, cu alte traditii, cu alti oameni.

-Cum si-a gasit blues-ul loc in spatiul muzical românesc plin de non-valori?

-De ce spuneti ca e plin de non-valori?

-Pentru ca sunt multi “artisti” confectionati.

-E in regula, asta se da pe un anumit canal de informare, dar asta nu inseamna ca nu exista si cealalta Românie, cea demna si cea mindra, pe care am avut placerea si ocazia ca s-o descopar. Eu n-as subestima poporul care m-a gazduit si unde m-am nascut. Eu nici nu stiu daca am patruns pe piata, nu stiu daca ceea ce fac eu se poate numi patrundere in piata. Care piata? Eu fac acest lucru de aproape 30 de ani, probabil ca este un rezultat al consecventei si a faptului ca eu nu accept compromisuri foarte multe.

Sunt consecvent in aceea ce fac. Nu stiu sa fac nimic altceva pe linga asta si sa nu credeti ca rezultatul sau asa zis succesul meu este o poveste de pe o zi pe alta. Chestiile autentice, chestiile fundamentate au nevoie de un timp sa se coaca. Exact cum este un pom fructifer. Stiti ce sunt eu? Eu sunt un gradinar, am pus aceasta saminta in glie acum 30 de ani. Acum ma bucur de roade. Ceea ce nu stiam cind am pus saminta era ce fel de saminta pun. Aici era hazardul, pe care l-am asumat. Adica acum stiu ca mi-am asumat, atunci eram un pusti.

-Ce virsta aveati cind ati inceput sa “gradinariti”?
-Eu stiu ca vreau sa devin chitarist de rock’n roll de la virsta de zece ani dar imi consider cariera pornita de la virsta de 16 cind am primit primul onorariu, 75 de lei, in Oradea. Vorbim de fisia de Vest a României care a fost putin mai norocoasa pentru ca aveam acces la informatii, la reviste, la pastile anticonceptionale, ceea ce ne-a ajutat sa ne dezvoltam mult mai sanatos emotional, sexual, fizic, decit colegii nostri de generatie din alte parti ale tarii unde - stiti foarte bine legile de atunci cum au fost - erau interzise avortul, anticonceptionalismul. Ei, am avut noroc pentru ca la noi s-a facut trafic cu discuri de peste granita. Cu discuri, cu blugi, cu zahar.

-Ce artisti ascultati atunci v-au facut sa va indragostiti de muzica?
-Nu cred ca a fost cineva. Eu am fost in coma patru zile la virsta de zece ani. Am avut meningita. Si cind mi-am revenit, mama mi-a spus, prima mea intrebare a fost: “De ce m-ati adus inapoi?”. Si al doilea enunt a fost: “Eu vreau sa devin chitarist de rock’n roll”. Dupa aceea a urmat o perioada de vreo sapte luni de reabilitare in care trebuia sa invat din nou sa umblu si sa vorbesc. Au fost un logoped cu mine si un fizioterapeut care m-au ajutat sapte luni sa imi revin. De atunci stiu ca vreau sa devin chitarist de rock’n roll. Si de atunci imi reglez fiecare zi din viata in aceasta directie sperind ca intr-o zi voi deveni chitarist de rock’n'roll.

-De ce dragostea pentru chitara v-a dus catre blues si nu catre rock?
-Eu nu ma consider un bluesman. Eu am alta motivatie istorica sa exist. Poporul din care ma trag a fost in sclavie acum patru mii de ani. Cei care au inventat blues-ul au fost in sclavie acum 150 de ani. Probabil ca exista pe undeva o simpatie ancestrala sau o frustrare ancenstrala comuna.

Sa nu uitam un lucru: eu sunt literat, eu stiu sa scriu si sa citesc, cei care au inventat jazz-ul si blues-ul sunt analfabeti si astazi din pacate. Pentru mine “jazz” si “blues” au insemnat un simbol de ridicare individuala si de mesaj social, pentru ca eu din cartile pe care le citeam am aflat ca afro-americanii prin aceste gesturi de manifestari si-au dobindit dreptul la abolirea legii de sclavie, au capatat curaj sa fuga, sa evadeze de pe plantatie. Asta a tinut in ei optimismul si flacara vietii, aceste chefuri, acum 150 - 170 de ani in acele grajduri care s-au numit “jumajunkie”. Ei, motivatia mea istorica este cu totul alta. Eu nu sunt Bluues din aceasta cauza, eu recunosc ca sunt inrudit cu bluesul, da, de acolo m-am inspirat, primele cintece au fost blues dar eu am in mine un bagaj cultural mult prea bogat ca sa ma rezum doar la cele trei acorduri si acele 12 masuri.

Eu vin din Crisana, Oradea nu este Transilvania, este Crisana, o zona etnografica incredibil de bogata. Eu nu vreau sa ma dezic de acel bagaj cu care am fost binecuvintat. Oradea pe vremea mea a fost un oras foarte cosmopolit. Ma jucam impreuna cu copiii români, unguri, cu tiganii, cu slavii, aveam slovaci la noi, cu evreii, svabii, invatind limba celuilalt, petrecind zile de nastere impreuna, aparind acelasi parc unde eram batausi. Aveam un gang, o gasca care pazea, proteja un parc al unui oras, care dezvolta o camaraderie foarte importanta. Pe mine ma doare locul ala in care m-am nascut. Tocmai de acea nu scuip pe strada, nu poluez, nu injur, pentru ca ma doare locul de care trebuie sa am grija si astazi. Prin urmare eu nu vreau sa ma dezic de acest bagaj care in mine devine probabil un bagaj unic si irepetabil.

-Ce-l diferentiaza pe cetateanul român Weinberger de ceilalti artisti români de a reusit sa fie nominalizat la Grammy?
-Informatia. Trebuie sa precizam ca n-am ajuns sa fiu nominalizat. Am fost doar selectat si propus, am trecut doar de primele doua filtre, primele doua jurizari. N-am apucat sa fiu nominalizat.

Trebuie sa-si cunosti businessul in care esti, trebuie sa-ti cunosti oportunitatile, trebuie sa-si cunosti competitorii, trebuie sa-si cunosti cumparatorii. Trebuie sa fii informat ca sa ai succes sau ca sa te mentii. Nimic nu se face de la sine. Nimeni nu are interes mai mare sa te promoveze decit tu insuti. Prin urmare esti obligat, daca ai talet si crezi in tine, sa fii cit mai informat si educat in acest bussiness. Grammy-ul, ca si Oscarul de fapt, sunt niste lobby-uri politico - diplomatice, nu in intelesul bilbei care este la noi in politica.

Ei, si este importanta politica de marketing a fiecarui artist sau a fiecarei case de discuri. Trebuie sa-ti cumperi timp de publicitate ca sa fii auzit, ca sa stie de tine, macar sa-ti auda numele cei 20 de mii de votanti, pentru ca n-au cum sa asculte tot ce este in acele trei volume. Ei, eu aici am gresit, inca mi-au lipsit 100 de mii de dolari ca sa-mi cumpar timp de publicitate in America.

-Cum si cind ati ajuns in America?
-Prin internet, sa stiti ca pe mine netul m-a ajutat foarte mult, eu din ‘94 sunt prezent pe internet. Un prieten care venea la concertele mele m-a intrebat daca nu vreau sa-mi faca pagina, ca o sa ma ajute foarte mult. Mi-a facut o singura pagina de prezentare si mi-a dat o adresa de e-mail. Habar nu aveam cum e cu e-mail-urile. Si am inceput sa trimit fel de fel de mesaje la niste banci de date si niste cataloage care erau disponibile online despre niste asociatii de blues american. Si in 1996 am primit o invitatie din Memphis,Tennessee, la un festival de blues si m-am dus, singur.

Acolo sunt muzicieni care nu se compara cu nimeni din România - o paranteza - va spun ca România n-are groove, in România nu este ritm, România este vis, este poezie, dar nu e ritm.

-Si noi avem ritm…
-Da, dar nu convingem, n-are acea forta transcedentala care convinge, care face pe auditor sa se predea imediat. A, groove au tiganii la noi, doar minoritatile cinta bine, majoritatea n-are cum, n-are de ce sa dovedeasca valabilitatea existentei intr-o tara gazda. Doar minoritatile, pentru ca au nevoie de acel plus si asta se vede in orice, in cultura, in sport. In toata lumea, nu numai in România.

-Cit ati stat?
-Atunci doua luni, n-am stat mult, dar atunci mi-am prelucrat socul cultural. “Oau, America, ce masini, ce cladiri!”. Apoi am inceput sa-mi imbogatesc agenda telefonica cu contacte de acolo. Foarte important! Sa mentii legatura, sa trimiti carti postale, felicitari de sarbatori, sa stii cind e ziua lor de nastere, sa dai un e-mail de “la multi ani!” si asa mai departe.

-Ati declarat intr-un interviu ca nu sunteti foarte multumit de felul in care sunteti promovat in România. Va simtiti mai bine reprezentat ca artist in alt spatiu decit cel românesc?
-Eu nu cred ca exista in România o industrie muzicala. Da, a fost o perioada cind am fost putin suparat ca nu ma promoveaza radiourile, dupa aceea am inteles. Eu nu sunt pentru formatul radiourilor care nu fac altceva decit ca se autocopiaza dintr-o lipsa de curaj de a lua decizii independente.

Si atunci “mai bine preluam un format de succes”. Si atunci norocul meu a fost ca in America am invatat cum sa fii independent si asta aplic si acum in România: eu sunt independent, ma promovez pe internet care este o mare binecuvintare. Am si blogul, am si site-ul meu oficial, si am si sase site-uri adiacente care toate sunt de promovare. Avem un buletin electronic care se numeste Blues Mobile si care ajunge la peste 4000 de abonati, avem o pravalie pe net.

Nu mai lucrez cu nicio librarie pentru ca absolut nimeni din România nu e pregatita sa preia in librarii produsele mele, pentru ca sunt indolenti, needucati, inculti sI nu fac training. Am avut contract cu un lant de librarii foarte celebre unde am si platit ca sa intru in acele “listening station-uri”, am platit ca sa-mi apara afisul si macheta la casierie, nimic din astea nu s-a intimplat. Nai mult de atit am fost o data ca testare sa-mi caut discul si l-am gasit undeva la “muzica internationala”. L-am intrebat pe vinzatorul de acolo care era un pusti de ce si mi-a zis: “pai nu vedeti cum il cheama?”. “Da? Tocmai vorbesti cu el. Eu am platit ca sa apar pe raftul cu «Noutati românesti»”. Atit de inculti, indolenti , nepregatiti sI dezinteresati sunt cei care vind muzica.

Si atunci m-am decis: “N-am nevoie de voi, imi vind eu singur”. Anul trecut din “Nashville Calling”, din discul care a fost cu Grammy-ul si care a fost facut in Nashville Tenesee, am vindut 3800 de unitati in România cu un pret care nu este mic deloc. Eu consider asta un succes comercial al unui artist independent. Anul trecut am avut 70 de concerte in România, m-au vazut 23 de mii de platitori. Eu nu ma duc gratis, eu nu accept sa ma duc sa ma vada lumea pe gratis.

-Onorariile dv sunt confidentiale?
-Da, sunt condifentiale, sunt conform box-office-ului. Cit a generat A.G. saptamina trecuta la Oradea? Conform acelui gros generat, noi mergem si spunem sI la Cluj onorariul urmator. Eu conduc un business cu bun simt si bazat pe fapte probate si reale. La mine costa 300 de mii biletul sau 10 euro, depinde de loc, cind mergem in orase mai mici `n care nu exista posibilitati, normal ca reducem. La noi in parcari se aduna masini noi, la noi si fizionomic vin altfel de oameni, tot români. De asta spun, descopar cealalata Românie, cea demna si mindra, care deja are un standard de existenta si care nu se lasa pacalita.

-Daca ar fi sa va descrieti viata in piese de blues sau de rock’n'roll, care ar fi?
-”Hoochie Coochie Man”, “Johnny B. Goode”, I can’t get no satisfaction” si probabil “I just wanna be a milionaire”. Eu asa sunt de cind mi-am revenit din coma, deci eu practic n-am 43, am 33.

-Cind nu are concerte, cind nu inregistreaza CD-uri, cind nu face emisiuni sau nu invata pe altii muzica, ce face AG?
-Sta cu burta la soare in jacuzzi, bea Martini sec si nu face nimic. Si atunci crede ca de fapt asta este misiunea finala a omului: sa nu faca nimic. Suntem facuti ca sa nu facem nimic pentru ca daca facem orice deranjam echilibrul universal.

Eu sunt hedonist, domnisoara. Mie imi plac placerile, mie imi place confortul, eu sunt eu am acasa un fotoliu mare, de piele, confortabil, am o masa unde am o perna, pun piciorul, am laptopul aici (arat\ cu mina spre stinga), celelate aici (indica spre dreapta), telecomanda de la televizor, telefoanele, si stapinesc lumea mea de acolo. Mi se face chef, ma bag in jacuzzi , iau un Martini sec cu doua masline si sorb o ora doua, poate si adorm acolo, si efectiv nu ma intereseaza nimic, nu ma poate impresiona nimic, doar daca este autentic. Din pacate, foarte rare lucruri sunt autentice. A, bilba este autentica.

-V-a ajutat muzica, bluesul in relatia cu femeile?
-S-ar putea sa fie un component dar stiti cum e asta, n-o sa fiu ipocrit eu flirtez intotdeauna (citeva secunde de pauza in cre ma fixeaza cu privirea), am nevoie de acceptarea lui Venus, pe care o venerez. Eu cred in rolul de conducere al femeii in Univers, pentru ca femeia este portalul vietii prin care iesim, adica venim, in aceasta lume, femeia trebuie sa aiba un loc special. Cred ca daca femeile ar conduce lumea ar fi mult mai bine. De exemplu eu nu ma duc la stomatologi barbati sau la doctori barbati, numai la doamne, am mai mare incredere in ele.