Stau pe o banca asteptind de doua ore sa imi vina rindul la consultatie. De soldul drept se sprijina, cotit de ochii lumii intr-o punga, un “multumesc” marca Jacobs si Rafaello. Intr-o incapere 3 pe 4 suntem vreo 12 oameni. Si mai vin, pasind spiralat pe o scara ingusta ce duce la etajul unu al acestui dispensar de cartier cu un medic de familie care nu se grabeste niciodata, in ciuda vociferarilor din sala de asteptare. Un pacient este tinut cite jumatate de ora. Parca acolo, inauntru, timpul ar curge mai lent.

Trei femei poarta doliu. O tinara slaba si ochioasa isi poarta copilul pe umar ca sa-l impiedice sa scinceasca. Spune ca o doare capul pentru ca ieri a spalat in soare, in curte, unde are albia. Ma minunez ca spala la albie. Cu cerceii de aur de la urechi, opulenti – singurul element de lux din tinuta ei – ar putea sa-si cumpere lejer o masina de spalat. Restul, femei si barbati, isi poarta anii, multi. Spectacolul vietii. Real si apasator.

Dispensarul acesta este locul unde toti oamenii din cartier ajung la un moment dat, unii cu o frecventa tot mai mare. Spatiul mic ii obliga la o intimitate de care altfel se feresc. Aici vorbesc, vorbesc, nu trebuie decit sa pui o intrebare si apoi povestea vietii curge rostogolindu-se din suflet in sala de asteptare a dispensarului.

Pe banca din fata mea stau doua femei in doliu si un barbat de 90. A fost probabil mare Don Juan la viata lui. E carismatic inca, in ciuda ridurilor si a bolii care musca din el. Se tine de glume cu femeile. Cea batrina nu aude. Priveste incrincenat inainte, urmarind cu ochii doar copilul care se misca neobosit prin spatiul ramas liber in incapere. Cum o fi sa te uiti asa la un bot de om care are viata toata inainte cind tu o ai cam pe toata inapoia ta? Trebuie sa fie frustrant, ma gindesc. Miinile sale au pe genunchi un tremur abia perceptil. Pe fundalul negru al tinutei, singura pata de culoare e o sacosa rosie inscriptionata PSD. Prezenta acestui amanunt ratacit in aceasta incapere din iuresul indecent al campaniei electorale ma face sa zimbesc cu gindul la umorul sec al vietii.

Zimbeste si ea. Copilul reuseste s-o scoata citeva secunde din tacere, cu jocurile lui. Imi trece prin minte ca si cum as fi responsabila de starea psihica a acestei femei ca i-ar prinde bine un copil in preajma, ar distreage-o de la gindurile negre. I-a murit sora de curind si oful ei cel mare este ca Dorina n-a iesit pe usa din casa ei. Au dus-o dupa o ora la capela cind ea a muncit acolo! “Nici pe nepoata nu o mai lasa pe la mine! “Jana, Jana n-a vrut s-o lase”, pune paie pe foc cealalta. Asta e mai tinara, cu parul scurt, descoperit. Si foarte grasa. Poarta o rochie neagra, care, in pozitia de sezut a corpului, se lipeste de coapsele ei mari, desfacute din cauza volumului, si de burta diforma. In dreptul sexului tine o sacosa, un gest subconstient de a nu expune la fel de indecent si aceasta zona. Suferinta batrinei pare s-o excite. Si, ca un copil care harataste ciinele prin gard, ii tot repeta in gura mare femeii “Jana n-a vrut, Jana n-a vrut”.

Imi trece prin minte ca poti distinge oamenii educati de ceilalti dupa forma corpului. Cum de a putut aceasta femeie sa se lase sa fie atit de diforma.

Pe banca de la geam, sta o alta femeie in doliu. Poarta palarie. Are vreo 55 – 60 de ani. E supla si are o eleganta a gesturilor. Se uita cu ce vivacitate glumeste batrinul de 90 de ani si spune ca pentru sine: “Si al meu a paralizat la 60 de ani!…”.

Alaturi, o tinara pina in 30 de ani, cu o copila dupa ea, asteapta rindul de dimineata. Mi-o amintesc din copilarie, de pe strada, de prin curtea scolii. Era mai mica decit mine. Intre timp si-a urmat si ea cursul vietii. Probabil e casatorita. Prin pantalonii de training kaki trupul sau se lateste pe banca de lemn. Imi spun din nou ca nivelul de educatie influnteaza probabil si aspectul exterior al persoanei. Nu vad pe chipul ei sa fulgere niciun gind de mare rafinament. Are probabil preocupari simple, mediocre.
Pe usa intra un alt om in virsta, sprijinit de un toiag. E mult mai tinar decit cel de 90 de ani care-l “ataca” dupa citeva secunde de scanare ca pentru a vedea cu cine are de-a face si ce gluma s-ar potrivi: “De ce ti-ai adus arma?”. Noul venit pare incintat de gaselnita batrinului si betesugul parca nu-l mai apasa la fel, si parca nici anii, pentru citeva secunde.

Din nou usa se deschide si intra mama unui vecin din generatie cu mine. Statea acolo, la colt in curtea aceea lunguiata si ingusta. cam retrasi. Baiatul e acum la teatru, face parte din echipa tehnica, masinist sau asa ceva. Ma intreb ce o intelege femeia asta din alegerea fiului sau si cit de multumita o fi ea. In imaginatia parintilor care au anumite asteptari alegerile copiilor sunt uneori de neinteles si le pot percepe ca pe o nereusita proprie. Arata ingrijorator. Citeva secunde cred ca ar putea chiar sa-si dea duhul aici, in sala de asteptare a dispensarului. Respira greu si s-a invinetit. Tremura. Femeia cu plarie toarna apa intr-un pahar de plastic de pe masa ovala din incapere, tixita cu pliante care anunta vindecari miraculoase cu nu stiu ce medicament, si se duce catre ea: “Bea, mama!”. Are glanda si s-a sufocat in somn. Desi a venit ultima e lasata sa intre prima la rind.

Copilul traverseaza camera cu miscari sacadate. Se opreste in fata femeii grase si priveste indelung. Se alinta si apoi se intoarce brusc. Revine. Femeia intinde la el niste miini mari si susura cochet sa vina la ea, insotind aceasta chemare cu gesturi care mi se par hranite de resurse de amanta nefolosite la timp.

Oamenii! In trei ore le-am aflat povestile. In jurul meu zumzetul vecinilor de cartier continua. Virstele convietuiesc aici pervers, copilaria cu batrinetea si cu apropierea sfirsitului, contrastele, slabiciunile si zonele de lumina din ei. Sala asta de asteptare in care ma redescopar asteptind rindul la consultatie mi se pare un infiorator spectacol al vietii. Afara, canicula topeste asfaltul si soarele da iluzia ca lumina se va stinge pentru fiecare din noi mult mai departe.