La începutul lunii septembrie 2016, Mihai Ceucă (foto), cercetător, colecţionar, el însuși un om – document, a publicat albumul bilingv ”Bacău, urbea cu parfum de epocă”/”Bacău, the town with vintage perfume”, o istorie în imagini a Bacăului vechi (1899 – 1949). Acesta este cel mai recent volum dintr-o serie de patru albume realizate cu implicarea colecționarului băcăuan, proiect care formează arhiva cartofilă a judeţului Bacău și care este rezultatul unei activități de peste 50 de ani în domeniu.

Mihai Ceucă, băcăuan, născut romașcan, este un om–memorie, Colecţionarul, Arhivarul imaginilor vizuale, afective, ale unui Bacău de altădată, ale unui Bacău fizic aproape dispărut, pe care doar amintirile, fotografiile din arhive particulare, cele câteva monografii despre oraş şi, acum, colecţia sa de ilustrate și albumul îl mai păstrează încă viu.

Vă invit să parcurgeți un interviu – în două părți – despre istoria și miturile Bacăului, despre cum modelează personalitatea copilului pasiunea pentru colecționat, despre cântecul de lebădă al filateliei sau despre ceea ce ar însemna, în opinia lui Mihai Ceucă, șansa de supraviețuire a unei colectivități mici, precum orașul Bacău.Interviul a fost realizat în septembrie 2016.

”Din momentul în care ai sentimentul acesta, că aparţii locului, ai altă viaţă”

– Eu vă privesc în felul următor: Mihai Ceucă este un om–istorie, un om-document, un om–memorie, pentru că prin pasiunea dumneavoastră feriţi Bacăul de amnezie. Dumneavoastră vă priviţi în acest fel munca de colecţionar, ca o activitate de recuperare a istoriei?
– Aceasta a fost și rămâne intenţia mea. Sincer să vă spun, era o recuperare pentru mine însumi, nu pentru valoarea materială a pieselor, cărţile poştale neputând fi preţuite. Până la urmă, valoarea este intrinsecă. Cartea poștală ilustrată mă interesează ca document. Mă întrebam mereu: dacă aş avea 10 lei, ce este mai bine să fac? Să iau o carte poştală ilustrată de epocă sau altceva? Ce să prefer? Să păstrez un document sau să mă duc să beau o bere? Pentru mine, cam aşa s-a pus problema. Şi am decis de cele mai multe ori să renunţ la bere şi să achiziţionez un document. Am privit de la început această activitate de colecţionar nu pentru a avea eu o comoară, ci pentru a aduna documente care au scăpat să fie rupte, aruncate și care merită a fi recuperate. Era în ţară o perioadă când n-aveai voie să ai vederi cu Familia Regală, de exemplu. Vă daţi seama câte cărţi poştale au fost distruse în ţara asta pentru că nu era voie să le ţii. Ei, s-au găsit totuşi şi câţiva oameni care au riscat, le-au pus într-o carte, pe undeva, şi uite că acum mai reapar. rzv_8278

Deci, pentru mine, valoarea ilustratelor este de document. Şi sincer vă spun că, inițial, erau documente care mă interesau doar pe mine, din dorinţa de a afla istoria adevărată. Întrebam pe cineva unde a fost strada Busuioc sau strada Felix Grivel şi nu ştia nimeni să-mi spună. Și atunci, cărţile poştale ilustrate erau nişte repere de unde puteam să pornesc. Am încercat cu vestita monografie a lui Grigore Grigorovici să localizez povestea, deci să identific din ce poveste erau imaginile şi în felul acesta, practic, făcând cunoştinţă cu Bacăul, mă simţeam şi eu mai sigur şi mai devotat oraşului. “Bacăul este oraşul meu”, îmi ziceam. Din momentul în care ai sentimentul acesta, că aparţii locului, ai altă viaţă.

Monografia lui Grigore Grigorovici, ”«Legendele Olimpului» transpuse în Bacău”

– Mi-aţi spus că dumneavoastră vă bazaţi întotdeauna pe documente în munca de colecţionar. Mai aveţi şi alte reguli de la care nu faceţi rabat în activitatea dumneavoastră de cercetător amator al istoriei Bacăului?
– Colecţionarul are documentul în faţă. Se bazează pe un document dar, un document trebuie privit întotdeauna într-un ansamblu. Dacă nu discutăm de conjunctură, hai să-i spunem „istorică”, de momentul istoric în care a apărut documentul respectiv, în orice fel de colecţie, n-avem nicio imagine relevantă despre ce reprezintă piesa aceea. Până la urmă, a apărut o carte poştală ilustrată, dar ea are o istorie întreagă. A fost tipărită pentru că s-a înfiinţat, în primul rând, editura respectivă, a fost o conjunctură precum Zilele oraşului, a fost aniversarea unei personalități, s-a tipărit o monografie, s.a.m.d.

– Pentru albumul ”Bacău, urbea cu parfum de epocă” aţi făcut documentare în arhive?
– Pentru forma în care este prezentat albumul nu a fost nevoie de o documentare în arhive. Am transpus numai informaţiile cartofile din documentul numit „carte poştală ilustrată” dar, am, dacă vreţi, o supărare a mea. Când se discută despre Bacăul vechi, orice povestitor face imediat referire la un pasaj din Monografia lui Grigore Grigorovici. Toată stima, tot respectul şi toată aprecierea pentru bunele intenţii ale acestui autor dar, până la urmă, este o monografie, o carte de poveşti, „Legendele Olimpului” transpuse aici, în Bacău. Uneori, te poate chiar deruta. În momentul în care încercam să adun date, cum făceam pentru istoria filatelică a oficiilor poştale din Bacău, de exemplu, informațiile din monografie m-au derutat. Grigorovici a spus o anumită dată pentru un oficiu poștal şi, în realitate, nu era data aceea. Trebuia să mă confrunt cu colegii care erau de părere că ”dacă a spus-o nea Grigorovici, gata, dom’le, asta e, e bătută în cuie”. Argumentam cu documente și constatam cu toții că monografia este mai mult o poveste.

Discutam cu colegii că şi răposatul prieten al meu, Eugen Şendrea, tot cărţi de can–can scria. Avea însă „condei” și aproape te convingea că erau fapte reale. Eu am mers pe ideea inginerească, să mă bazez pe documente. Şi atunci, citez întotdeauna ceva din document când povestesc. Am un blog al meu, special făcut, ”Bacău–addenda monografiilor” și am declarat în preambulul primului articol: „Vă invit aşadar, să ne grupăm toţi cei care, tineri sau bătrâni, necărturari, putem reînvia amintirile despre evenimentele vieţii oraşului nostru întru păstrarea lor în memoria colectivă. Să convingem cunoştinţele în vârstă, bunicii, părinţii să povestească despre oraş şi despre faptele cetăţenilor. Să povestim şi noi, indiferent de vârstă, faptele trăite. Privim cu uimire ilustratele şi documentele vechi; aceeaşi uimire o vor trăi şi urmaşii, privind relatările noastre. Să fim „necărturari” dar să… scriem. Important este să nu devenim ridicoli şi să ne propunem doar o addenda la lucrările profesioniştilor. Marile romane sunt gustate de puţină lume, basmele simple hrănesc spiritual poporul!”

rzv_8321

Am citit recent că la un mare simpozion, pe teme de istorie, la Cluj-Napoca, rectorul universității din Cluj-Napoca a făcut nişte referiri care au supărat tare şi tineretul dar şi istoricii. L-a făcut harcea–parcea pe Neagu Djuvara şi are undeva un pasaj în care spune: „e bine că scriu istorie şi inginerii şi medicii şi avocaţii şi nu mai ştiu care dar ei trebuie să spună acolo că încercările lor sunt «scrieri», nu istorie”. Eu accept ideea asta, şi o recunosc. Mai dădea şi un exemplu foarte clar: „toţi sunt medici dar unul este oftalmolog şi ştie bine oftalmologie, altul e chirurg şi ştie numai chirurgie sau ATI”. Sunt de acord cu treburile astea dar asta nu înseamnă că, dacă nu pot să scriu la nivelul lui Balzac, nu trebuie să scriu. În cel mai rău caz, apelez la un profesionist şi-i spun: „dom’le, corectează-mi, pune frumos în pagină, dar asta e ideea pe care vreau s-o spun şi să rămână”. Deci aici e dichisul din punctul meu de vedere. Şi atunci, cu blogul acesta al meu abordez câteva teme, argumentate numai cu documente, inclusiv cu fotocopii ale documentelor. De exemplu, oare câţi ştiu din Bacău despre Piaţa Cristoveanu?

piata-cristoveanu

Eu vin cu argumente, cu documentul, hotărârea dată de Consiliul Municipal, conform căreia, datorită contribuţiei sale – a făcut el o donaţie de vreo 10 mii de lei pentru şcolile Bacăului, în 1900 –, s-a redenumit fosta stradă Primăverii cu strada Cristoveanu iar piața de la intersecția cu fosta stradă Busuioc a primit numele „Piaţa Cristoveanu”. Acolo era şi casa lui printre altele, Piaţa Cristoveanu fiind piațeta care e în faţa Casei Căsătoriilor – Starea Civilă. (foto ilustrată) Sau, vorbesc despre Biserica Armenească. Am eu în cap să sparg nişte mituri.

– Care sunt aceste mituri?
– Un prim mit este chiar povestea cu Biserica Armenească. Eu ştiu biserica asta pentru că era impresionantă. Ca dimensiune era aproximativ cât Catedrala Sfântul Nicolae, dar mai frumoasă. Şi circulă mitul că „nenorociţii ăia de comunişti”, care au demolat o sumedenie de biserici în ţara asta, au demolat şi Biserica Armenească. Eu nu vreau să fiu un nostalgic, deşi sunt un produs al socialismului românesc şi băcăuan dar, când vrem dreptate, să spunem adevărul. Aceasta este biserica (Mihai Ceucă indică imaginea -FOTO-cu Biserica Armenească, din albumul său n.m) N-a fost stricată pentru că au zis comuniştii „băi, fir-aţi voi să fiţi de armeni creștini, ia să vă demolăm noi lăcaşul de cult!”. Am găsit documentele prin care parohul armean cerea, imediat după cutremurul din 10 noiembrie 1940, Primăriei simplu și clar: “Domnule primar, vă rugăm să ne ajutaţi nu cu bani – așadar, subliniat – nu cu bani – ci cu oameni care să ne demoleze turlele bisericii. Dacă nu puteţi de la Pompieri, puneţi o vorbă bună la Unitatea Militară”. Deci o cerea parohul, şi asta era în 1940. Și mai spunea acolo: „în 1923 pur şi simplu s-au fisurat turlele și au fost consolidate”. Şi într-adevăr eu aşa mi le amintesc, turlele astea erau cu nişte contrafise, cu nişte sârme groase puse pentru consolidare. După care, în 1968, tot Parohia cerea autorizație să vândă jumătate din spațiul pe care era Cimitirul Armenesc. 11103

Am încercat să găsesc documente, să văd, totuși, când s-a demolat, să găsesc documentul de demolare, poate că există acolo și o motivare a acestui act. Dar nu se găsește, nu am reușit eu să găsesc. Poate că, încă, nu sunt date toate publicității dar acestea ar trebui să fie date. Un document referitor la această demolare nu am găsit. Am fost prin zonă să mă documentez, cum fac eu de multe ori, să discut cu oamenii. Am întrebat cetățenii din zona de acolo, de pe strada Șoimului. O sămânță mică de adevăr există, că au dărâmat biserica și că în locul ei au făcut niște blocuri mici în care încă stau locuitorii de atunci. Era o zonă ultracentrală, cu apartamente bine făcute. Și am întrebat localnicii. Unii nici nu-și aduceau aminte. Dar am eu un foarte bun prieten, un profesor, care stă chiar acolo și care mi-a zis: ”Măi, Mihai, nu pot să pun un jalon temporal la ora actuală. O vedeam tot timpul din bucătărie, când deschideam geamul, vedeam biserica, apoi n-am mai văzut-o, dar nu pot să-ți povestesc de când”. Nu-și aducea aminte. Am mai vorbit și cu alți cetățeni, și discutam în general cu cei în vârstă, care își aduceau aminte că era biserica pe acolo, o localizau în diverse moduri, ca într-o poveste. Dar, au fost patru doamne, în timp, care, toate, au zis: ”domnule, turlele bisericii au fost demolate pe data de 3 martie 1977.”

– Nu v-a pus pe gânduri precizia asta?
– Ba da! Stați să vedeți de ce. Cică: ”Au demolat turlele pe 3 martie și pe data de 4 martie Dumnezeu ne-a dat cutremurul”. Deci au făcut legătura imediat între demolarea turlelor bisericii și cutremur ca pedeapsă Dumnezeiască. Și informația e credibilă cu atât mai mult cu cât erau patru doamne. Deci nu am discutat cu un grup ci, separat, patru doamne mi-au localizat clar momentul demolării turlelor pe data de 3 martie. După care, restul Bisericii Armenești s-a demolat mai în toamnă, și anul următor. Se leagă într-un fel și cu clădirile alea, blocurile mici de pe strada Șoimului,