Real love

2
991 citiri

Când s-au cunoscut, ea avea 21 de ani iar el, 28. Lucrau împreună, în fabrică, la Confecția. Pe Maria o curtau doi băieți, Perju, un băiat înalt, cu fața plină de coșuri, și Adrian, mai scund, dar mai drag inimii ei. ”Venea în fiecare zi, pe lângă mine, el repara mașinile iar eu lucram la niște pufoaice. Și îmi zicea: ”Ți-e drag Perju? Să-mi spui dacă ți-e drag, că eu mă retrag atunci”. ”Cum să-mi fie drag, nu vezi ce bube are pe față?”, îi răspundeam. ”Păi poate ți-o fi, că el e mai înalt”. ”Poa’ să aibă și trei metri”, ziceam. El era mai scund, dar mie mi-era drag”.

S-au căsătorit, și viața le-a dat de toate, ca să le testeze parcă iubirea. Testul cel mai greu a fost Ștefănuț, primul copil. Era la grădiniță când s-a smuls din mâna educatoarei și s-a grăbit să treacă singur strada. De câte ori am auzit în familie povestea asta, am refuzat să procesez informația până la capăt. Mi s-a părut mereu o povară prea greu de îndurat pentru un om, chiar și gândul acestei întâmplări. Atâta am reținut, că Ștefănuț devenise foarte devreme înger. Dumnezeu le-a dat apoi doi copii, o fată și un băiat, Adriana și Radu, le-a dat nepoți, și clipe frumoase, și noi teste, în șase decenii de viață trăite împreună.

O țin de mână și o ascult. Din când în când, când termină de povestit, îi pun noi întrebări, ca lumina care îi apare în ochi când vorbește despre el, despre nenea Adrian, să se aprindă din nou. Și îi ating mâna cu obrazul. Nu știu să mă apropii altfel de un om în suferință, decât cu dragoste și cu smerenie.

”Nu mi-a spus o dată o vorbă grea. Nu m-a jignit cu un cuvânt. Când se mai aprindea și vorbea mai răstit îmi zicea: «Tu să nu te superi, că așa e neamul ăsta cernățesc, mai aprig». Bun o mai fost. N-am să-l uit niciodată”.

Stăm ca niște lumânări îndoite de căldură în amiaza asta de sfârșit de iunie, în capela ca o ultimă sală de așteptare, ne înmoaie arșița și arsura momentului. Tanti Maricica îl mângâie pe frunte cu dragoste pe omul alături de care a trăit șase decenii de viață, în timp ce lumânarea de la creștetul lui se topește ușor. Plânge demn, cu demnitatea celei care a îndurat multe dar a găsit mereu drumul spre lumină, lângă omul iubit.

Preotul rezumă o viață de om în câteva minute. Cam atât suntem în Univers. ”Asta-i viața”, spune doamna care o sprijină pe tanti Maricica, încercând să o întărească în fața celei mai grele clipe. Alaiul se deplasează prea repede ca ea să țină pașul printre morminte și cruci. ”Vreau să-l mai văd o dată”, șoptește, cald, resemnat, abia auzit. Dar vorba ei mă traversează ca un fulger. Mi se pare cea mai răvășitoare declarație de dragoste și cel mai sfâșietor ”Rămas bun!”. ”Să-i spui lui Ștefănuț că sunt supărată pe el că mi te-a luat prea repede!”. Nu bocește, nu bocim. Dar fiecare moare câte puțin în el. În buza hăului căscat în țărnă, numai dragostea mai pare să aibă vreun sens.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ